Anul Stamatiad, preambul cultural – Florica R.CÂNDEA

Anul Stamatiad, preambul cultural

Introducere

Aradul, este, fără îndoială, un oraș plămădit pe cursul inferior al Mureșului în plin Ev Mediu din Câmpia de Vest măcinată de arhitecturi și structuri simbolice și meandrat de râul care-l împarte, central, în două. Astfel vor roi în preajmă-i cartiere, ca recunoașteri de civilizații, statornicii și ierarhii.

Aradul, ca oraș regesc, își va împlini garanția în prima parte a secolului al XIX-lea și ca atare, momentul jubilativ se va configura în jurul unor cărturari precum Dimitrie Țichindeal, Iosif Iorgovici, Constantin Diaconovici-Loga, Moise Nicoară, Alexandru Gavra, Ioan Slavici. Acesta din urmă, promova pentru prima oară după Anton Pann, folclorul, format fiind la Cabinetul avocațional al omului de cultură Mircea V. Stănescu, publicând Almanahul „Mugur” (1859) și „Povești culese și corese” (1860).

Desigur, calea înspre Românul și Tribuna va fi fost deschisă de Mircea V. Stănescu prin Tutti Frutti în 1861, Strigoiul, 1862, Umoristul, în 1863, Gura Satului, în 1867.

Anul Stamatiad 2019

O pagină scrisă în Aradul cultural-istoric rămâne Salonul Literar, 1925-1926, o apariție care a durat un an, 12 ediții, cu suflu modernist, care a fost administrat de Al. T. Stamatiad (martie 1925, mai 1926).

Dacă vom ține seama de unele fulgurații uriașe, care au frământat spiritul național înainte de Marea Unire, vom observa golul care se cerea înlocuit într-o geografie culturală, cum era spațiul Aradului într-un Ardeal tot mai aproape de emulațiile spiritual-culturale venite dinspre Budapesta, Praga, Berlin, Viena și nu numai. De fapt, nici nu se va ține seamă de unele direcții de orientare dinspre Budapesta ori Viena, ci se va acționa, după Tratatul de la Trianon, într-o direcție de europenizare dinspre care să răzbată ideea identității de neam și țară, dar și de recunoaștere de valori, valențe și potențiale culturale care, fără granițe, să deschidă alte orizonturi.

Așa se face că presa, dinainte de Primul Război Mondial, dar și dinainte de Marea Unire să aibă un rol major în strategia culturală ce urma a se contura.

Astfel, vom exemplifica doar câteva publicații arădene dinainte de 1918, cum ar fi Speranța (1869-1872), Gura Satului (1871-1903), Tribuna Poporului (1869-1912), Românul (1911-1938), Pagini Literare (1916).

Continuăm cu publicații de după Marea Unire, de exemplu Fekete Macska (1922), Genius (1924), Salonul Literar (1925), Periszkop (1925) Laboremus (1926), România Literară (1930), Hotarul (1933-1940), Înnoirea (1937-1940), Litera (1938-1939) ș.a.

În presa vremii, în anii de dinaintea Marii Uniri, Aradul fiind, la drept vorbind, un Leagăn al Mărețului Act de unanimă voință, au fost scriitori sau publiciști care s-au afirmat, în Cetatea Unirii, în paginile ziarului Românul (1911), organ al PNR.

Vom exemplifica, începând cu Octavian Goga, care a considerat Unirea de la 1918 „cea dintâi sărbătoare a unirii politice cu pământul ce se va rupe de sub sceptrul habsburgilor” (Românul, nr. 31, 4/17 decembrie 1918, p. 12).

„Mari au fost suferințele pe care le-am îndurat, dar mare-i și răsplata jertfei noastre (…) Poate că niciodată n-a încăput atâta fericire în hotarele țării ce s-a chemat cândva Dacia Felix”, avea să exclame Al. Vlahuță („Amurg și zori”, (în) Românul, nr. 31, 3/16 decembrie 1918, p. 2).

Marele istoric Nicolae Iorga salută în Românul (nr. 14, 2/16 noiembrie 1918, p. 2) înfăptuirea voinței neamului „îmbrățișând în aceeași răsplătire întreg neamul românesc”.

Nici apărarea sfintei datorii, de a păstra nealterate limba, portul și graiul, nu au trecut neobservate în această perioadă, exemplificăm acum prin versete, îndemnul Mariei de la Ocna („Nu trebuie să-și părăsească/Românul portul străbun” (în ) Românul, nr. 93, 29 aprilie/12 mai 1911, p. 6) sau prin scrisul lui Ion Agârbiceanu „(…) să ajungă iar în școala noastră la cinstea ce i se cade cartea sfântă, cartea românească” („Un bătrân”, Românul, nr. 79, 7/20 aprilie 1913, p.1-3).

A rămas în arhiva ziarului Românul sau a altor publicații o seamă de versuri mobilizatoare scrise de poeți care nu au fost atât de cunoscuți decât prin mesajul adresat și ideii de profund românism care se degajă din scrieri, astfel exemplificăm pe I. Georgescu („Pe Câmpia Libertății”, (în) Românul, nr. 18, 17/30 noiembrie 1918, p. 3-4: „Veniți voioși azi frați români/pe Câmpul libertății”).

Cu accente de invocații retorice sau ușor persiflatoare, izvorâte din aceeași idee de unire, au rămas și scrierile semnate de O. Hulea („Nu mai plânge”, Românul, nr. 41, 23 februarie/6 martie 1916, p. 2) sau Ion Băilă („Cântecul obșitarilor”, Românul, nr. 37, 18 februarie/2 martie, 1916, p. 2 ), I. Broșu („Marșul legionarilor români”, Românul, nr. 10, 7/20 noiembrie 1918, p. 4), Al. Munteanu al lui Vasile („Noi vrem unirea tuturor”, Românul, nr. 21, 21 noiembrie/4 decembrie 1918, p. 3-4 … „Noi vrem unirea tuturor” …).

T. Murășanu („Trăiască neamul românesc”, Românul, nr. 39, 14/24 decembrie 1918, p. 4) … „Ni s-a-mplinit și visul azi și dorul”…) și, nu în ultimul rând, N. Băilă („Imnul Unirei”, Românul, nr. 19, 11 noiembrie/1 decembrie 1918, p. 4 … „Neam român ridică-ți glasul (…….) Azi se-nalță a doua oară/falnic vulturul roman”).

În spiritul circumscrierii fenomenului literar local în arealul național, vom alcătui o sumară trecere în revista a scriitorilor români importanți care au semnat, pe lângă cei arădeni, în revistele noastre, de exemplu: Iulian Grozescu, I. Slavici, G. Morariu, Vincențiu Mangra (Speranța), Iosif Vulcan, Ioan Slavici, I. R. Șirianu (Gura-Satului), Vasile Alecsandri, Maria Cunțan, I. Slavici, M. Sadoveanu, D. Anghel, Andrei Bârseanu, L. Blaga, I. L. Caragiale, Aron Cotruș, G. Coșbuc (Tribuna Poporului), Nicolae Iorga, Petre Dulfu, I. Al. Brătescu-Voinești, Onisifor Ghibu, Maria Cioban, G. Coșbuc, Ion Minulescu, M. Sadoveanu, Al. Vlahuță, A. Cotruș, E. Lovinescuț. ș.a. (Românul), Ion Agârbiceanu, A. Cotruș, Ion Mețianu, Horia Petra-Petrescu, A. Bârseanu, Ovidiu Gulea, Teodor Mureșanu, Mihai Gașpar, Gavril Todică, Liviu Marin, I. V. Soricu (Pagini literare), Lucian Blaga, Al. Philippide (Genius), L. Rebreanu, Emil Isac, T. Murășeanu, Emil Giurgiucea, I. Agârbiceanu, Coriolan Suciu, N. Mărgineanu, G. Bogdan-Duică, L. Blaga, Septimiu Popa, Romulus Demetrescu (România Literară), I. Agârbiceanu, L. Blaga, Septimiu Popa, Romulus Demetrescu, C. Miu-Lerca, C. Pîrlea, Petre Pascu, V. Carianopol, Petre Paulescu, Marcel Olinescu, Gr. Bugariu, Mircea Streinul, Ghedeon Coca, Mircea Streinul (Înnoirea), D. Iov, Gr. Bugariu, Eugen Victor Popa, I. Șugariu, Ion Potopin, Gh. Tolan, V. Poiană-Năsturaș, Aurel Cosma, ș.a. (Litera).

Cât privește revista Salonul Literar, nu sunt de neglijat contribuțiile publicistice, traducerile, creațiile literare ale unor scriitori în vogă precum Al. Macedonski, E. Lovinescu, Al. Negură, A. Cotruș, T. Arghezi, Al. Grigoriu, G. Bogdan-Duică, V. Demetrius, Perpessicius, M. Romanescu, E. Speranția, I. Minulescu, M. Celarianu, Al. Dominic, Al. Gherghel, L. Blaga, C. Baltazar ș.a. la care am putea adăuga reproduceri ori traduceri din Al. Macedonski, H. Vacarescu, Al. Gr. Soutzo, G. Apollinaire, Charles Baudelaire, Li-Tai-Pe, Ady Endre, Rabelais, Balzac, Walt Witman, Goethe, Petofi Sandor, Villiers d-Isle Adam, Gabrielle D-Anunzio, Hugo Von Hoffmannstal, Oscar Wilde, ș.a., unele în traducerea mentorului Salonului Literar, Al. T. Stamatiad.

Acesta, aducea din București, parfum macedonskian de roze, ca discipol, mai ales după ce revista Vieața Nouă (Ov. Densușianu) a dispărut de pe piața literar-publicistică.

De o simpatie aparte s-a bucurat Aron Cotruș, care a publicat frecvent la Salonul stamatiadian, pe care Al. T. Stamatiad, într-o cronică la un volum de versuri, 1925, îl remarcă a fi, alături de Goga al Ardealului, un poet simbolist mesianic important. De o rafinată simpatie se bucură Perpessicius, coleg cu Stamatiad la Liceul de Băieți, care l-a inclus pe Mihai Celarianu, alt nume publicat în Salonul Cultural, în „Antologia poeților de azi”, cum și stilul lui Perpessicius va fi remarcat de Ion Pillat, care i-a publicat pagini din volumul „Scut și targă” în sus-numita antologie.

Sunt câteva din notațiile Salonului Literar al cărui stil modernist chema la conturarea unei înnoiri în panoplia curentelor și publicațiilor din presa vremii.

Spiritul românesc și exprimări estetice

Într-o zi de duminică, la 30 ianuarie 1938 a avut loc, la Arad, Congresul Cultural, având menirea de a lumina unele imperative din acest colț de țară.

În cuvântarea sa, Al. Constantinescu, privind supremația culturii românești la granița de vest, include un imbold al părintelui dr. Gh. Ciuhandu (rostit-scris în revista Biserica și Școala, an IV, nr. 62, 23 ianuarie 1938). „De la 1862, când începe sfios firul publicisticei arădane și până în 1918, adică în decurs de 44 de ani, în Arad au apărut succesiv 14 publicații. Din acest timp începe organul Biserica și Școala cu cei 61 de viață trăită, apoi foile noastre Tribuna și Tribuna Poporului (precum și altele care s-au cufundat în noaptea neființei)”. Iată cum, privind publicistica ca un deziderat al mișcării literare și gazetărești, precum și al moștenirii culturale arădene, părintele Iconom stavrofor dr. Gh. Ciuhandu, membru de onoare al Sindicatului Presei din Ardeal și Banat, își exprimă un punct de vedere cât o temere despre rolul scrisului gazetăresc și al misiunii acestuia. Ca unul care s-a situat în câmpul publicistic mânat de un simț și o datorie de onoare.

Congresul, care s-a ținut în Sala de Festivități a Liceului „Moise Nicoară”, a fost convocat de Federația Societăților Culturale din Arad, fiind considerat de presa vremii ca o „reculegere spirituală”, precum șezătorile de odinioară. (cf. Ecoul, februarie 1938, Curentul, ianuarie 1938, Românul, ianuarie 1938, Timpul Provinciei, februarie 1938 ș.a.)

***

Spiritul românesc, prin dominante și constante, se poate afirma cu ajutorul presei. Conceptul de spirit e o noțiune care se bucură, în gândirea contemporană de noi interpretări și capacități de cunoaștere. Marii scriitori, care au atins și latura publicistică, ne-au lăsat, prin creațiile lor, tratate pe diferite teme, eseuri, prelegeri, înțelesuri și crezuri de netăgăduit.

Cu siguranță, românul e omul care, prin filozofia gândirii, tinde să pătrundă în presa scrisă prin învățături problematice mărturisite care să-i confere spiritului românesc un plus de publicitate.

Creația artistică nu e numai poezie și proză ci și reportaj, știre sau confesiune. Aspirația înspre o libertate a presei dăinuie de multă vreme. Iar proprietățile spiritului românesc țin seamă și de obiectivitatea și obiectivele unei prese libere. (cf. Șt. Bărsănescu, „Încercare asupra Spiritului românesc” (în) Ethos, Revista de Teorie a Culturii, an I, nr. 2, 3, Iași, Alba-Iulia, 1944).

***

„Era în toamna lui 1919, adică un an după Unire. Stamatiad descindea așadar în Orașul de pe Mureș, odată cu o seamă de profesori din Vechiul Regat, printre ei, bunul său amic, Perpessicius, care va scrie, mai târziu, admirabile pagini amintind toamna marii bucurii, se inaugura Liceul românesc „Moise Nicoară”. (………)

A intrat ca o furtună, trântind ușa clasei. Ținea în mână hârtia cu numele nostru. Catalogul nu era încă tipărit. Timid peste ce se poate cuvânta, mă uitam cu ochii mari la acel bărbat foarte frumos, purtând plete lungi, negre.

Avea mustăți răsucite în sus, ca ale jandarmilor unguri cu pene de cocoș. Profesorul îmbrăcase o haină elegantă, croită după ultima modă. (………)

Anii treceau, treceau. Student, la București, îl vedeam prin ferestrele largi ale Capșei. Întâlnirile noastre se răriseră. Stamatiad continua să scrie, să tipărească. Versuri originale și traduceri.

Adorația pentru Baudelaire ajunse până la idolatrizare.

O seamă de alte versiuni românești publicase cu deosebire în Salonul Literar, revistă pe care o scosese la Arad, pe durata unui singur an. (……….)

Ne găseam, deci, la Bellu pe aleea înzăpezită din februarie 1955.

Mă mira numărul mic de participanți.

– Asta nu-i nimic! La Stamatiad au fost și mai puțini – conchise lângă mine, poetul Vlaicu Bârna.

– Cum? A murit Stamatiad? Eu, elev al lui, să nu știu?

După scurt timp stăteam de vorbă pe culoarele Bibliotecii Academiei, cu maestrul Perpessicius.

– Da, bietul Stamatiad s-a stins pe neașteptate. Revelionul și l-a petrecut, închipuiește-ți, la morgă, îmi spuse îndurerat prietenul de viață, de visare cu cel plecat fără întoarcere…” (Aproape de ei, Petre Pascu, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1977, p.179-184)

Bibliografie:

Salonul Literar, Al. T. Stamatiad (colecție, martie 1925 – mai 1926), Arad, 1926, Arad, str. I. Calvin, nr. 4.

Pascu, Petre, Aproape de ei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987.

Vocația multiculturală a presei arădene, coord. Emil Șimăndan, Editura Fundației „Ioan Slavici”, Arad, 2006.

Hotarul literar-cultural-artistic, 1937-1938, Arad.

Ethos, revistă de teorie a culturii, Iași-Alba-Iulia, 1944.

Album revista „Tribuna”, Cluj-Napoca, 1971.

Medeleanu, Horia, Frumuseți de lângă noi, Arad, Editura Mirador, 2008.

Florica R. Cândea