Poezia e altceva?
Nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa,
şi aşezându-se pe pat,
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. Să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
Să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. Poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. Poezia
trebuie să fie vorbire interioară. Adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? Însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?
*
Anul în scădere
Toamna, desigur, poate să fie ca într-o imagine colorată
dintr-o revistă lucioasă – (o reclamă pentru ţigări,
în care ţi-ar face plăcere să mergi, pe sub arbori imenşi,
cu focuri mici pâlpâind deasupra, nefireşti, şi prin iarbă
alunecă, asemenea unui şarpe rotund, pisica).
Toamna e bine să ieşi până în fundul grădinii,
şi să pândeşti şopârlele pe zidul fierbinte de soare,
şi dacă răstorni capul puţin pe spate simţi
cum se înclină anul spre iarnă –
şi ţi se face frig. După aceea, cu pisica în braţe,
să te aşezi la fereastră şi să priveşti
cum se decolorează grădina –
*
Scrisoare
Coborând în gară, orice devine posibil pe lespezile acestui peron –
dacă m-aș întinde acuma, în acest oribil soare de munte, cu un ron-ron
de motan obosit,
nu ar fi acesta un punct de plecare
spre un adevăr osebit
de cel al fetei cu bucle amare
și albăstrii, despre care tu, doamna, nu-mi spui nimic când o vezi?
Soarele aici cade-ntr-o toamnă
timpurie.
Munții prin verzile lor zăpezi
de ace de pin, mă fixează.
Remușcarea, strânsă la soare, toarce, visează.
*
Zice cummings că străzile ar întineri în ploaie
e o minciună, străzile nu se fac tinere în ploaie –
cel mult dacă e o ploaie cu soare după amiază târziu, și când mergi prin mijlocul străzii –
și e auriu cadrul când îți ridici ochii către vreo față (prin șiroaie
de lacrimi privită prin ochelarii care nu se udă, precum parbrizul taxiului,
cum ai mai spus, în romanele polițiste),
sus deasupra fațadelor luminate de o abea văzută
luminiscență, cerul e întunecat
și strada, care în soarele de seară ploioasă
ți s-a părut o clipă tânără, – și frumoasă –
capătă frumusețea îmbătrânită treptat
a unei străzi pe care ai trecut o dată, de mult,
și pe care nu mai vrei să revii – de care ți-e frică, ocult.
Mircea Ivănescu