“Cerul a obosit deasupra ta. Hai, Nichita…” Uneori, cerul obosea deasupra poetului, iar oboseala se trăgea în pleoape, carne şi-n sânge, amorţind lutul. Şi-n toată această stare de oboseală fizică treze rămâneau mereu, ca într-o continuă veghe, într-o continuuă stare de gestaţie, spiritul şi cuvântul.Şi ele năşteau şi se năşteau unul pe altul, unul prin altul, …
Continuă lectura Nichita Stănescu
Încarc...
Sari la conținut